Capitala prestigiului și provinciile creației

Ideea acestui articol m-a izbit în două locuri pe care establishmentul nostru intelectual le privește, în cel mai bun caz, cu o politețe condescendentă: la Pâncota și la Târgu Mureș.

La Pâncota am citit opera profesorului Stepan, o monografie a orașului care nu este doar o carte de istorie locală, ci expresia unei munci de o viață, a unei pasiuni pentru adevăr și a unei extraordinare capacități de a construi memorie colectivă. La Târgu Mureș am dat un interviu, la o televiziune locală, doamnei învățătoare Pădurean, un intervievator de o mie de ori mai relevant decât mulți dintre cei care domină de douăzeci de ani spațiul public central și care nu fac decât să mestece, cu o solemnitate aproape ritualică, aceleași idei obosite, aceleași clișee intelectuale și aceleași grile de interpretare care și-au epuizat de mult puterea explicativă. Mai grav este că, orice ai spune, încearcă să te introducă în sistemul lor de referință, în micul lor univers autoreferențial, în care valoarea nu este ceea ce creezi, ci locul pe care îl ocupi în ierarhia prestigiului. Iar dacă refuzi să intri în acest joc, dacă nu vorbești în limbajul consacrat de notorietățile momentului, dacă îndrăznești să construiești propriile concepte și propriile întrebări, ești etichetat fără ezitare: „excentric”, „controversat”, „dificil”, „neintegrabil”.

Atunci am înțeles că România nu are, în primul rând, o problemă de inteligență. Are o problemă de sociologie a elitelor: de prea mult timp confundăm notorietatea cu valoarea și centrul cu elita. Ni se spune permanent cine sunt „intelectualii României”, cine sunt „vocile autorizate”, cine sunt oamenii pe care trebuie să-i ascultăm pentru a înțelege lumea. Ei apar la aceleași televiziuni, publică la aceleași edituri, participă la aceleași festivaluri, se citează între ei, se premiază între ei și își confirmă reciproc statutul. Nimic din toate acestea nu este condamnabil în sine. Problema apare atunci când acest circuit al recunoașterii începe să fie confundat cu creația însăși.

Aici se află, cred, boala intelectuală a României: noi nu avem, la nivelul centrului, o masă critică de elite creatoare. Avem, în schimb, o masă critică de elite mimetice.

Diferența este fundamentală și, ca să nu rămână o simplă etichetă comodă, ea trebuie să treacă un test: o idee este creatoare dacă cineva din afara cercului celui care a produs-o o poate folosi, contrazice sau construi mai departe fără să aibă nevoie de autorul ei. Creația lasă în urmă un instrument care funcționează și fără creatorul lui. Mimetismul lasă în urmă doar un nume de citat.

Elita creatoare produce idei care schimbă felul în care ceilalți înțeleg lumea, creează concepte, instituții, metode, școli de gândired, deschide drumuri. Mai mult: își asumă riscul de a greși pentru că are curajul de a propune ceva nou.

Elita mimetică este, de regulă, foarte cultivată și foarte inteligentă. Realmente admirabilă prin erudiție. Dar energia ei nu este orientată către creație, ci către interpretare. Ea importă, adaptează, explică și legitimează idei produse în altă parte. Este excelentă în a comenta lumea, dar rareori în a o modifica.

Iar acest test mă obligă la o onestitate incomodă. El nu absolvă automat provincia și nu condamnă automat centrul. Există la Pâncota erudiți a căror muncă rămâne un monument privat, admirabil și steril, pe care nimeni nu-l va prelua vreodată. Și există, în chiar mijlocul establishmentului pe care îl critic, oameni care au fondat o revistă, o metodă sau o școală fără de care jumătate din dezbaterea românească de azi nu ar exista, și pe care distincția mea îi așază, cinstit, de partea creatorilor. Nu geografia decide. Decizia e dacă, după ce pleci din încăpere, ceva rămâne în picioare fără tine.

România abundă în comentatori și suferă de o lipsă dramatică de fondatori și de aceea, după treizeci și cinci de ani, este atât de greu să identificăm un curent de gândire născut aici și care să fi influențat, cu adevărat, lumea din afara granițelor noastre. Suntem consumatori rafinați de idei occidentale și traducători competenți ai marilor dezbateri intelectuale, dar prea rar devenim sursa lor.

Există însă un al doilea paradox, poate și mai dureros. În timp ce centrul monopolizează prestigiul, provincia produce, mult mai des decât suntem dispuși să recunoaștem, creație autentică. Nu este o regulă absolută și nici un elogiu romantic al provinciei. Este o observație societală: la București poți trăi ani întregi din capital simbolic. Din invitații, din rețele, din notorietate, din faptul că faci parte din cercul celor care se validează reciproc. La Pâncota nu poți, la Târgu Mureș nu poți, la Bistrița, la Oradea sau la Vaslui nu poți.

Acolo, dacă nu construiești ceva real, pur și simplu nu exiști. Profesorul Stepan nu și-a construit reputația comentând cărțile altora, ci scriind una care va rămâne peste generații. Doamna Pădurean nu încearcă să-și impresioneze interlocutorul cu întrebări spectaculoase și cu jargon intelectual; încearcă să înțeleagă, iar tocmai de aceea dialogul cu ea este infinit mai fertil decât multe dintre interviurile pe care le vedem în presa centrală. Ei nu sunt excepții exotice. Sunt expresia unei Românii pe care capitala prestigiului refuză, aproape sistematic, să o vadă.

Și aici apare paradoxul suprem: o societate care produce prea puține elite creatoare ajunge să-și piardă chiar capacitatea de a le recunoaște atunci când apar. Publicul este educat să identifice valoarea prin notorietate, nu prin creație. Dacă un om nu a fost consacrat de televiziuni, de editurile „care trebuie”, de cercurile „care contează”, atunci este privit cu suspiciune. Iar dacă, pe deasupra, îndrăznește să vorbească altfel decât dictează moda intelectuală a momentului, verdictul vine instantaneu: este excentric, controversat sau, și mai rău, insuficient de sofisticat, iar în realitate, sofisticarea a devenit, de multe ori, doar un alt nume pentru conformism.

Nu cred că România este condamnată la această stare. Dar ieșirea din ea nu va veni prin încă o listă cu „marii intelectuali ai națiunii”, nici prin încă o emisiune în care aceleași figuri discută, pentru a mia oară, aceleași teme. Va veni doar atunci când vom construi, cu răbdare și sistematic, instituții care produc elite creatoare: școli în care originalitatea să fie răsplătită, universități în care ideile să cântărească mai mult decât apartenența la rețele, competiții reale în care creația să valoreze mai mult decât prestigiul moștenit.

Acesta este un proiect de o generație, poate de două, nu există scurtături, dar primul pas obligatoriu este unul de luciditate: să încetăm să mai confundăm centrul cu valoarea, notorietatea cu elita și ecoul cu vocea.

Nu ducem lipsă de elite creatoare: ele există. Nu ducem lipsă de potențial. El există. Ducem lipsă de identificarea talentului și formarea excelenței. Elitele noastre creatoare sunt, prea adesea, nu invizibile, ci necitite, nepreluate, lăsate fără urmași, în schimb, România și-a construit un mecanism aproape perfect pentru a reproduce elite mimetice și pentru a transforma prestigiul într-un substitut al creației.

Iar o națiune care încetează să-și recunoască creatorii este o națiune condamnată să trăiască, la nesfârșit, din ideile altora.